Kazeboo,locul unde se bea cafea din excremente de pisica

Tocmai am venit  dintr-un club din nordul Capitalei, local de care pur si simplu m-am indragostit. Este vorba despre Kaseboo. M-am simtit extrem de bine in cele trei ore pe care le-am petrecut acolo si am plecat acasa foarte relaxata, desi eram dupa o zi de munca extrem de obositoare.

Muzica buna (in seara asta a fost jazz), cocktailuri colorate si delicioase, dar nu cu foarte mult alcool, SPA, sedinte de masaj au fost ”ingredientele” care m-au facut sa-mi doresc sa revin cat mai curand in acest loc. Clubul Kazeboo a venit cu o noutate pe piata: programul  ”RELAX out of office”; acesta este dedicat tuturor angajatilor care vor sa petreaca cateva ore de relaxare, dupa o zi de munca.

Nici nu mi-am dat seama cand au trecut cele trei ore. Imediat ce am ajuns am fost serviti cu platouri de fructe,  apoi am baut un cocktail Tequila Sunrise si am stat de vorba cu prietenii. Muzica a fost excelenta. A urmat o jumatate de ora de masaj si o masca extrem de revigoranta. Ca sa fie totul complet, am avut parte si de un masaj la maini si o  manechiura perfecta.

Cafea din excremente de pisica, 250 de lei cescuta

Seara s-a incheiat cu o cafea excentrica – Kopi Lluak, cea mai rara din lume. Din acest motiv, este si foarte scumpa, o cescuta costand 250 de lei. Particularitatea care o face atat de rara si de apreciata in restaurantele si in cafenelele de lux din lumea intreaga este producerea ei. Mamiferul numit Zibeta Asiatica se hraneste cu fructele de cafea cele mai coapte si mai aromate. Bobul de cafea este eliminat intact de animal si este cules apoi de lucratorii de pe plantatie, care  il supun unui proces de spalare, dezinfectare, selectie, macerare, uscare si apoi prajire. Cafeaua Kopi Luak este si ”vedeta” filmului ”The Bucket List”, cu Jack Nicholson si Morgan Freeman.

Adresa: Club Kaseboo, Dimitrie Pompei, nr 6.

Tel: 0720.200.070.

E-mail: contact@clubkaseboo.ro

Pentru mai multe informatii intra  pe www.clubkaseboo.ro.

 

Prometeu a daruit mai mult foc buzoienilor

A doua zi de Paste stateam in casa si ma plictiseam foarte tare. Eram de cateva zile intr-o vizita la rude, la vreo 30 de km de Buzau. Deobicei, cand merg intr-un loc nou, imi place  sa vizitez imprejurimile. Dar cum aici vazusem aproape tot ceea ce era de vizitat, sperantele mele ca voi putea gasi ceva nou erau aproape inexistente. Insa, am avut noroc. Am aflat ca pe valea Slanicului, pe un deal in apropiere de satul Terca (comuna Lopatari), se află, asa numitul, “Focul Viu” – un fenomen natural care este datorat emanatiilor de gaze naturale existente in pamant care <nasc> flacari ce ard in permanenta. Am zis sa profit de ocazie si sa ma duc sa-l vad. La cateva zile dupa scurta vizita facuta in acest loc, chiar daca  resimt dureri  pe fiecare bucatica din corp, pot sa spun ca a meritat tot efortul. Nu aceasi parerea aveam si in acea zi. Pe langa faptul ca am bagat masina prin niste drumuri greu de imaginat si pentru Romania (indicatoarele care sa ne indice aceasta zona lipseau cu desavarsire), am avut o mare surpriza. Desi, cand am ajuns la poalele dealului GPS-ul ne arata 300 de metri pana la destinatie, aveam sa aflam cat de rau s-a inselat.

A trebuit sa renuntam la masina si sa mergem pe jos. Dar ce mare lucru? 300 de metri e un <fleac . Am intrebat un copil din sat cat avem pana la Focul viu.  Mi-a spus zambind <tanti, e departe de aici. Cel putin doi kilometri>. Mi-am zis in gand ca nu stie pustiul sa aproximeze o distanta. Intr-o anumita privinta, am avut dreptate, drumul avea sa fie mult mai lung. Pentru inceput, am avut de trecut o punte, din lemn, deloc stabila, care misca cand in stanga, cand in dreapta, la fiecare pas pe care-l faceam. Nu am vazut deloc cu ochi buni acest lucru. Deja imi pierise entuziasmul. Dar am trecut acest hop. Apoi, am inceput sa urcam: eu, iubitul meu si mama lui. De fapt, ordinea nu e prea corecta. Iubitul, mama lui si eu – codasa grupului. Dupa un km de deal anevoios, deja incepusera sa mi se termine bateriile. Ne-am intalnit cu niste francezi veniti sa vada minunea, care ne-au spus ca nu au reusit sa gaseasca focul. Nu-mi venea sa cred ce aud, dar totusi am continuat. Dupa cam doi km am cedat nervos, i-am predat camera iubitului si i-am spus ca este cea mai proasta gluma care mi s-a facut. I-am rugat sa mearga mai departe fara mine si  le-am zis ca-i astept acolo. Insa, dupa vreo zece minute m-am adunat si mi-am zis ca si  taras si tot voi ajunge unde mi-am propus. Dupa cateva sute de metri, am ajuns in fata unui gard. Iar am avut un moment in care am vrut sa renunt, dar nu suportam gandul ca nu am fost in stare sa indeplinesc un obiectiv. Asa ca, am sarit gardul. M-am abatut putin (cam mult) de la drum, nici nu am realizat cand am iesit de pe poteca. Mi-au dat lacrimile de oboseala. Mi-am dat seama cat de prost am ajuns sa stau la capitoul ”conditie fizica”. Am intrat intr-un loc in care era apa, noroi și frunze ude. Dupa ce am trecut de acesta portiune,  am zarit si niste oameni. Asta era semnul ca sunt pe drumul cel bun: yu-hu! I-am intrebat daca au vazut focul. Mi-au spus ca da si ca mai am doar 10 minute de urcat.  In acel moment, mi-a disparut si oboseala si tot, iar zambetul a inceput sa rasara pe fata mea. Cand am zarit focul, m-a bufnit rasul. Ma asteptam la niste flacati inalte cat un bloc de zece etaje. Am gasit unele de 50 de cm. Am aflat ca  nu mereu sunt la fel, uneori sunt mai mari, alteori mai mici. Va las pe voi sa vedeti pozele si sa-mi spuneti daca a meritat efortul.
In zilele urmatoare o sa va arat ce am mai vazut in judetul Buzau si nu ar trebui sa ratati daca aveti drum pe acolo. Sunt unele locuri cu adevarat minunate. In plus,  am sa mai postez niste poze cu ce am vazut in drum spre „Focul Viu”.

 

Ce se ascunde in spatele rochiei de mireasa!

Zilele trecute am stat de vorba cu o prietena care-mi spunea ca abia asteapta sa se casatoreasca. Are o relatie de 4 ani si considera ca, atat ea, cat si prietenul ei, sunt pregatiti sa faca acest pas. Insa, marea ei suparare – nu putea fi totul perfect, este ca de mai bine de sase luni isi cauta o rochie de mireasa si inca nu a reusit sa gasesca nimic care sa-i placa atat de mult incat sa o determine sa si cumpere. Spunea ca rochia este elementul central al acestui eveniment si-si doreste sa poarte ceva in care sa straluceasca si spera ca o sa gaseasca un model de care o sa se indragosteasca. Nu s-a intamplat asa. Intr-un final s-a decis sa ceara ajutorul unui designer, renuntand sa mai spere ca o sa gaseasca rochia visurilor intr-una din vitrinele magazinelor de profil. Trebuie sa marturisesc ca-i impartasesc aceasta crezare. Si pentru mine rochia de mireasa este foarte importanta. Cand ma gandesc cum va fi nunta mea, imi imaginez o rochie neaparat alba, cu volane si cu o trena foarte lunga,  asa cum aveau printesele din povestile pe care le citeam cand eram mica – rochie care sa te transforme in cea mai frumoasa femeie chiar daca doar pentru o zi. Nu am reusit sa-mi mai imaginez nicio alta parte din eveniment: nici pe cine o sa invit sa-mi fie alaturi, nici cum vreau sa decorez sala in care voi dansa primul dans in calitate de mireasa ori unde mi-ar placea sa plec in luna de miere si  asta pentru ca nu am reusit sa termin de ”croit” pana acum, chiar daca ma ”chinui” de vreo 7-8 ani, rochia pe care mi-as dori sa o port la nunta, nici macar in gand. Asa ca, desigur ca o pot intelege si reusesc si sa-mi imaginez prin ce infern trebuie sa treci in realitatea ca sa-ti gasesti tinuta speciala pe care sa o porti la evenimentul cel mai important din viata: prima ta nunta (Spun prima, pentru ca din ce in ce mai rar oamenii se iubesc pana la adanci batraneti si nu vad de ce trebuie sa ramana inhamati intr-o relatie moarta care nu poate face decat sa-i omoare si pe ei incet -incet, dar despre asta discutam intr-un alt post).
Dupa aceasta discutie, am fost curioasa sa aflu de unde a pornit povestea rochiei de mireasa si mai ales a celei de culoare alba.

Negru – culoarea doliului, rosu – culoarea prostituatelor

Am inceput sa citesc si am aflat ca inainte de rochiile albe, miresele alegeau orice culoare pentru tinuta din ziua cea mare, mai putin negrul – care era semnul doliului, si rosu – care era considerata culoarea specifica prostituatelor.
In secolul XIX, miresele optau pentru culoarea albastra, aceasta fiind considerata culoarea Fecioarei Maria. In plus, reprezenta culoarea puritatii, fidelitatii si a iubirii vesnice. Cu toate ca, albastrul a pierdut teren in fata albului, a ramas in traditie faptul ca mireasa trebuie sa poarte ceva de aceasta culoare  la nunta, pentru a avea un sot fidel pe tot parcursul casatoriei.
Felul in care arata si in ziua de azi rochia de mireasa, adica lunga, de multe ori larga, cu voal, trena sau tot felul de accesorii de pus pe cap, provine de la felul in care se imbracau printesele incepand cu perioada medievala, pentru care rochia de mireasa le reflecta statutul si puterea sociala. Rochiile erau realizate din cele mai scumpe materiale ale vremii: matase, catifea, satin pe care erau aplicate tot felul de pietre pretioase.

Secolul XIX-lea, epoca rochiilor albe de mireasa

Una dintre primele femei care a purtat o rochie alba la nunta este Regina Maria a Scotiei, la casatoria cu Francis al II-lea al Frantei, in secolul al XVI-lea. Albul rochiei nu a fost privit cu ochi buni, mai ales ca in Franta, in perioada respectiva, culoarea alb era considerata o culoare de doliu.
Culoarea alb pentru rochiile de mireasa a devenit populara abia in secolul al XIX-lea, odata cu mariajul dintre Regina Victoria cu printul Albert de Saxe-Couberg, ceremonie la care regina a ales o rochie alba. Rochia reginei a facut furori, lucru care le-a facut pe multe tinere sa-si aleaga pentru nunta o rochie alba cat mai asemanatoare cu a reginei.

 

O melodie pentru generatia “Scoala Vedetelor”

 

O noua stagiune la Circ Variete Globus

 

O ora de relaxare totala

Muzica in surdina, amabilitatea si zambetul cald al Angelicai (nume predestinat) si un masaj facial relaxant, m-au facut sa uit pentru mai bine de un ceas de toate grijile cotidiene si sa incep o dimineata cu zambetul pe buze.

Mi-a placut tare mult de Angelica. A stiut ce sa-mi spuna cand ma simteam stinghera si nu reuseam sa ma relaxez total. S-a pliat perfect pe personalitatea mea. In plus, mi-a spus un lucru care m-a facut sa-mi promit ceva.

”Stii care este greseala oamenilor? Uita sa se mai iubeasca, uita sa-si mai poarte de grija”, mi-a spus femeia cu o voce extrem de linistita.  Am auzit atat de des aceasta fraza “ca trebuie sa ne iubim mai intai pe noi si apoi pe altii” incat am ajuns sa o urasc. Insa, Angelica mi-a spus-o altfel. Nu rautacios, nu ironic, nu ca cineva care vrea sa-mi demonstreze ca stie totul despre viata si eu nimic. Nu as putea descrie modul. Pot doar sa va spun ca, in timp ce ma pregateam sa plec, mi-am promis sa-mi acord in fiecare saptamana cateva minute numai pentru mine.

Mi-a mai ramas ceva intiparit in minte din ceea ce mi-a spus.  Ii vad si acum sclipirea din ochi, fata luminoasa si zambetul bland din momentul in care mi-a soptit: ”nu degeaba ni se intampla sa traim anumite momente sau sa aflam ceva rau despre cei dragi; totul are un scop, este un semn ca noi sa luam atitudine”. Intr-adevar, atatea semnale ni se arata atunci cand ceva e gresit si totusi noi facem atat de putin ca sa imbunatatim lucrurile.

Va recomand din suflet  salonul de infrumusetare, estetica si remodelare corporala Tania din Capitala si pe doamna Angelica.

Adresa: str. Nerva Traian, nr 12, bl. M37, sc 1, et.1, ap 1, sect 3.

Program – Luni – Vineri: 10.00 – 20.00, sambata: 10.00-18.00, duminica: 10.00 – 14.00.

Nu va speriati! E doar o masca. Prima data in viata cand am reusit sa tac 20 de minute si sa tin si ochii inchisi. Si nu dormeam

Mijloace de transport in comun: metroul pana la statia Timpuri Noi; tramvaiul 19/autobuzul 133 – pana la statia Papazoglu (doua statii de la metrou Timpuri Noi)

 

Gheise la Bucuresti

Gheisele lui Botezatu si geanta, accesoriul de ultima fita al “barbatilor”, au fost atractiile principale la deschiderea noului salon “Laurent Tourette” si a cofetariei “Chocolat Createur de Gout”, de pe Titulescu, nr 1. Prajiturile au fost de exceptie, iar serviciile lui Laurent inca nu le-am incercat, dar promit sa va povestesc dupa ce o sa-i vizitez noul salon.

 

Madrid, locul unde amabilitatea s-a impartit cu sacul

“Ziua europeana a consumatorului”  m-a gasit in Madrid. Vinerea trecuta am primit o invitatie de la EESC (European Economic and Social Committee) pentru o conferinta de presa care a fost dedicata acestei zile. Bineinteles ca am acceptat cu mare placere. Desi am stat foarte putin: de duminica pana luni seara, am reusit sa vizitez cateva din cele mai importante puncte turistice din Madrid. M-a ajutat foarte mult si locatia in care am fost cazata: NH Paseo del Prado, hotel situat in centrul istoric al Madridului, loc unde arta este la ea acasa. La intoarcere, m-a cuprins putin tristetea pentru ca nu am reusit sa ajung sa-mi vad un vis de peste zece ani implinit: sa pasesc pe stadionul unde Raul Gonzales, fotbalistul meu preferat, a ”crescut” : Santiago Bernabeu. Totusi, am reusit sa vizitez Muzeul Prado, Parcul Retiro, Palatul de cristal, Puerta de Sol (Poarta Soarelui), Centrul de Arta Regina Sofia (unde se afla Guernica lui Picasso). M-am plimbat printre stradutele extrem de curate ale Madridului si indrumata de localnici am reusit sa ajung destul de repede in toate locatiile pe care am dorit sa le vizitez.

Insa, cel mai mult mi-au placut oamenii. De aceea, daca ar fi sa pot lua orice din Madrid  as opta pentru un strop de amabilitate. Niciun om pe care l-am oprit sa-l intreb despre locatia unuia dintre punctele turistice pe care voiam sa le vizitez nu a plecat mai departe de parca nu ar fi auzit ceea ce-l intrebam. Din contra, cu zambetul pe buze mi-au oferit toate indicatiile necesare. Caldura si bunatatea li se citea in ochi.

In plus, am fost uimita de cat de curate erau strazile si parcurile din Madrid – uimita de normalitate. Copacii erau tunsi in forme care mai de care mai atragatoare, iar mizeria lipsea cu desavarsire. In schimb, duminica seara am ramas urat impresionata de mirosurile de pe aleile de langa Muzeul Prado. Aveam sa-mi schimb repede impresia cand am descoperit “vinovatul”. Mai multi lucratori imprastiau ingrasamant natural peste gazonul de pe alei. 

In timp ce ma plimbam prin parc, tanjeam dupa “libertatea”  madrilenilor. Erau oameni care stateau cu paturile pe iarba (ca in mai toate tarile civilizate), unii alergau, altii se plimbau cu rolele sau bicicleta. Foarte multi isi plimbau cainii. Am vazut in parc chiar si o femeie care facea yoga.  Pe fata tuturor se citea: relaxare, traire, grija fata de sine.

Sa va spun si ce nu mi-a placut: aeroportul. Care era urias. Am mers km intregi. A trebuit sa iau si un metrou (care nu avea sofer) pana la locul unde se face “perchezitia. Nu chiar! Pana acolo, am mai avut ceva de mers. Frumos este, nu am ce spune, dar m-a epuizat. Dupa o conferinta ce a durat aproape o zi intreaga si cateva ore bune de plimbat cu un laptop de 5 kg in brate si un rucsac plin, chiar nu-mi mai ardea sa merg atata pe jos prin aeroport. In clipele acelea, cu riscul de a fi criticata, mi s-a facut dor de Otopeni.

 Madrid: respect!

 

 

Arbitrii i-au furat medalia de aur lui Plushenko

”Americanul Evan Lysacek a produs, aseară, una dintre cele mai mari surprize ale Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Vancouver, întrecându-l pe campionul în exerciţiu la patinaj artistic, rusul Evgeni Pluşenko”, titreaza Evenimentul zilei. Adevarat si nu prea. Adevarat ca a fost o surpriza victoria americanului. Insa, aproape toti cei care au vazut programele celor doi sportivi au ramas cu un gust amar dupa afisarea rezultatelor. In opinia mea, Plushenko a fost furat de doua ori. O data la programul scurt  – cand a avut o evolutie de exceptie si desi a obtinut cel mai mare punctaj, americanul – pentru un exercitiu bun, dar nici pe departe la fel de bun ca al rusului a  primit o nota nesperat de mare, care cred ca l-a uimit si pe el. Apoi, in programul lung, americanul a avut un program bun, fara greseala ce-i drept, dar lipsit de spectaculozitate (nesarind nicio cvadrupla).  In timp ce, Plushenko a facut toate sariturile posibile, tinand publicul cu sufletul la gura pana in ultimul moment. Desi la sfarsitul programului, niciun spectator cred ca nu avea niciun dubiu asupra celui care avea sa fie campion olimpic la patinaj artistic in 2010. Insa, aveau sa aiba o mare surpriza. M-a uimit foarte mult ca americanul a primit o nota mai buna la tehnica. Tare imi e teama ca de acum incolo nu vom mai vedea programe spectaculoase. Sportivii nu vor mai avea curaj sa riste – stiind ca astfel poti sa pierzi medalia.
Cred ca juriul a vrut sa-l sanctioneze pe Plushenko mai mult pentru atitudinea lui aroganta si pentru lipsa lui de modestie. Insa, cand ajungi sa fii atat de bun, cred ca nu mai e loc si de modestie.
Intr-un fel, imi pare rau de american. Nu cred ca se simte confortabil cand toata lumea il contesta. Cred ca ar fi putut sa doarma mult mai bine noaptea daca ar fi primit locul doi, de altfel locul pe care-l merita. Sunt convinsa ca este constient ca mai e mult pana sa se ridice la nivelul lui Plushenko. In plus, s-a ales si cu antipatie din partea celor care l-au auzit declarand ca a fost mai bun si ca merita medalia.
Nu te poti numi campion daca faci un exercitiu simplu, doar din frica de a nu gresi si pentru ca-ti doresti o medalie. Ca sa ajungi pe cea mai inalta treapta a podiumului trebuie sa fii un artist complet: sa traiesti muzica, sa-i faci pe oameni sa se simta emotionati atunci cand te vad  patinand, sa ai o postura impecabila, dar si o tehnica pe masura. Il urmaresc pe Plushenko de foarte multi ani si de fiecare data m-a facut – chiar daca l-am urmarit prin intermediul televizorului – sa stau cu sufletul la gura la fiecare exercitiu. Cu siguranta, desi Plushenko a pierdut, ramane cel mai bun patinator si as indrazni sa spun ca cel mai bun patinator al tuturor timpurilor.

 

Romania, the land of choice

Cand i se ofera unui roman posibilitatea sa vorbeasca, nu numai ca nu o sa refuze acest lucru, dar o va face si fara sa fie un cunoscator al tematicii pe care trebuie sa o dezbata. Nimic nu-l va opri din dorinta de a-si arata calitatile de orator; nici macar faptul ca subiectul pe care trebuie sa-l dezbata nu l-a interesat niciodata.  Totul, doar din dorinta arzatoare de a se simti important si de a incerca sa iasa din conul de umbra in care zacea pana atunci. Nu este interesat sa-si cladeasca o opinie bazata pe propria lui crezare, este nerabdator  doar sa-si  critice partenerii de discutie si sa gaseasca argumente bazate pe nimic ca sa-i dovedeasca acestuia ca nu are dreptate.
Nu stiu daca “Romania, the land of choice”e cel mai prost slogan care putea reprezenta Romania peste hotare. Cu siguranta nu este cel mai bun. Dar pe asta il avem si cu el defilam. Nu zic ca trebuie sa ne multumim cu putin, departe de mine aceasta idee. Insa, ma deranjeaza foarte mult ca de cand s-a lansat, ba chiar inainte de crearea lui, toti “specialistii” s-au caznit sa ne arate cat de idiot este mesajul prin care se incearca aducerea, in zadar, a turistilor straini in Romania.
Ma repet, nu sunt extaziata de acest slogan. Dar daca presa si televiziunile romanesti arunca cu noroi in imaginea Romaniei (pentru ca pana la urma acest mesaj ne reprezinta propria tara), ce pretentii sa avem de la altii? Insa dorinta de a critica initiatorul acestui proiect, pentru ca pana la urma tinta este denigrarea acestei persoane si nici macar nu conteaza cat de bun sau rau este sloganul in sine, este mai presus de orice.  Daca intentia a fost buna, de ce nici unul din marea multime de ”critici” nu a venit cu o idee?- nu spun cu una neaparat mai buna, dar macar cu o alternativa. Nu stiu daca ideile ar fi fost luate in seama, dar isi castigau dreptul sa vorbeasca in fata opiniei publice – drept pe care ti-l castigi, dupa parerea mea, doar atunci cand arati de ce un lucru nu este bun dar ai si o solutie care sa-l inlocuiasca. Stiu ca o sa-mi spuneti ca in tara asta nimic nu e cum trebuie, nimic nu se compara cu tarile civilizate si ca pentru a aduce turisti straini trebuie mai intai sa facem autostrazi, sa imbunatatim conditiile de cazare etc. Dar nici cetatenii acestei tari nu sunt asemenea celor din tarile pe care le dam exemplu zi de zi. Oare nu fiecare dintre noi a contribuit la crearea acestei situatii prin acceptarea ei?
In 89, oamenii au iesit in strada, au avut curaj si au obtinut ceea au vrut.  Nu stiu nici daca e mai bine ca inainte sau mult mai rau, dar rezultatul a fost cel pe care si l-au dorit cei care au murit la revolutie – inlaturarea regimului comunist. Pentru a avea un trai mai bun trebuie sa contribuim toti cu cate putin, dar e mai simplu sa dam vina pe altii si mult prea greu sa incercam sa construim ceva. Dovada cea mai clara o sa fie numarul celor care o sa mearga astazi la vot – cu siguranta extrem de mic. Media, principalul vinovat de situatia existenta,  a indus idea ca nu poate fi mai bine decat acum, ci cu sigutranta mult mai rau. Motiv pentru care prea putin oameni o sa iasa din casa pentru a merge si a-si face datoria de cetatean.
Ce asteptam oameni buni? Sa vina din senin cineva caruia sa-i pese de aceasta tara si sa faca totul in locul nostru? Din pacate, prea putini romani vor cladi ceva daca de munca depusa de ei va mai putea beneficia si altcineva, lucru care li se pare inacceptabil. Poate unui strain i se va face mila de noi si va veni sa schimbe ceva. Raed Arafat este cel mai bun exemplu in acest sens – a venit in Romania si a incercat sa cladeasca ceva pentru sistemul de sanatate romanesc. A pus caramida cu caramida si a reusit. Pentru mine, acest om este de admirat si cred ca este singurul care merita cu adevarat sa fie presedintele Romaniei. Pacat ca este mult prea interesat de munca pe care o desfasoara decat sa ajunga la “ciolan”.  Chiar daca nu s-a nascut in Romania este mai roman decat multi dintre noi.

Autor: Mirabela Anghel